Drink

Chidelia Edochie

The water tastes different here. In my country water is more like metal—sharp and rusty, swallowed only after some effort. It is sometimes dark, almost the color of honey. But in my new country, the people seem unsurprised at water’s transparency, as if it isn’t supposed to have any color at all. They drink with such arrogance, as if they think water never runs out.

My mother writes in her letters that I should find our old neighbors, the ones who left the old country long ago. They will be able to show me to the small markets down dirty streets where I will be able to buy the drinks that we drink. But her letters come slowly, and by the time I receive them they are stripped of their urgency. I begin to take my mother’s commands as mere suggestions. I begin to drink this new water that smells like steam and tastes like nothing, and I am already sensing some change in me. My skin is getting lighter, and now I understand why brown is not so common here. My hair has thinned, the kinkiness loosening into silkier waves. People seem to smile at me more.

Yesterday one of these smiling people—a graduate student, an older man—asked me to join him for dinner.

“I know this amazing restaurant, it’s this amazing mixture of Burmese and Thai and Indian. You into that?” he said.

I was quickly becoming accustomed to the pinched grinning faces of this country’s men, the way they looked at me as if I were a piece of colorful candy they might like to chew. But it was the first time one of them had approached me in this way. At first I was unsure. But then, the smiling man took my hand, and squeezed. His fingers were so white, and soft as dough, and I actually thought Oh! this man must be sweet, sweet like dough. And then I said “Yes, yes!” like the women I’d seen on television commercials for jewelry stores, answering proposals for marriage.

As I was getting ready for our meeting, our date, I spent several minutes studying myself in the mirror. If my mother could see me, she would call me vain. On my neck was the mole, an inky stain from which sprouted a few coarse hairs. I rarely saw this mark because I often wear high-necked shirts, and because whenever I undress I carefully look to the ground, avoiding the one mirror in my small dormitory.

But this was a special night. I wanted to wear a new dress that revealed the very tops of my shoulders. I’d bought it that same day at a second-hand shop near the college, almost immediately after the smiling man let go of my hand. I found it at the bottom of a discount bin, purely my good fortune. But when I put on the dress, and saw the mole—something I’d been born with and which refused to disappear no matter how much water I drank—I thought Everything will be ruined. I searched my memory to recall if I had ever seen any of this country’s women with such a mark on their pale pinkish necks, a black ball with little hairs sprouting about like mine. I had not.

I looked through the drawers of my bathroom for a tweezer. There was only a safety pin. I took it to the mirror and looked directly into my own eyes as I dug into my skin, winding the hairs around the sharp needle. I pulled them out. I jabbed the pin gently, but still, I bled. The pain was small but it made my eyes water. I hadn’t cried since arriving in this country, so when the tears met my mouth I was surprised at the taste.

Tomorrow I’ll write a letter to my mother, explaining how different the act of crying is here. She loves for me to explain to her the differences between us and them. I’ll explain to her that when they cry, the water in their bodies changes from the tastelessness of before to a rather pungent—almost spicy—water. But somehow it still tastes clean. Not at all like when we cry. With us, the water comes out of the body the same way that it goes in: dirty.

In the letter I will not tell her how my body has changed, how my tears now taste so clean, how I’m becoming more and more like them every day. How thirsty I always am. I’ll put the letter in a box, together with a bottle of water from my new country. And pray that my mother drinks.

Bea!

Gina Scarpete Walters

Translator's Note

Apa are un alt gust aici. În țara mea, apa are un gust mai mult metalic – ascuțit, ca de rugină, chinuindu-te să o înghiți. Alteori, e întunecată, aproape de culoarea mierii. Însă în țara mea cea nouă, oamenii par a nu fi surprinși de limpezimea apei, ca și cum nu ar avea cum să aibă vreo altă culoare. Îi vezi bând aproape cu aroganță, neputându-și imagina că apa s-ar și putea epuiza.

În scrisorile sale, mama îmi scrie că ar trebui să-i caut pe vechii noștri vecini, cei care au părăsit țara acum multă vreme. Vor fi în stare să-mi arate micile piețe de pe străzile acelea murdare, de unde îmi voi putea cumpăra băuturile pe care le bem. Scrisorile sale ajung însă cu întârziere; până să le primesc, mesajul lor nu pare a mai fi de actualitate. Încep să iau îndemnurile mamei ca pe niște simple sugestii. Încep să beau apa asta nouă care miroase ca aburul și e lipsită de orice gust, iar eu deja simt o oarecare schimbare înlăuntrul meu. Pielea îmi devine mai luminoasă, iar abia acum înțeleg de ce maroniul nu e atât de comun aici. Părul creț mi s-a subțiat, desfăcându-se în bucle mătăsoase. Oamenii par să îmi zâmbească mai mult.

Ieri, unul dintre oamenii ăștia zâmbăreți – un student, un bărbat mai în vârstă – mi-a cerut să îl însoțesc la cină.

– Cunosc un restaurant excelent ce servește combinația asta grozavă de mâncare birmaneză, thailandeză și indiană. Te interesează? m-a întrebat.

Începusem deja să mă obișnuiesc cu fețele schimonosite și rânjite ale bărbaților din țara asta; felul în care mă priveau de parcă aș fi fost o bucată de bomboană colorată pe care le-ar fi plăcut să o molfăie. Era însă pentru prima oară când unul dintre ei mă abordase în felul ăsta. La început, am fost nesigură. Apoi, bărbatul, zâmbindu-mi, mi-a apucat mâna și a strâns-o. Degetele-i erau atât de albe și de catifelate ca un aluat și chiar mi-am zis „O! Bărbatul ăsta trebuie că e dulce, dulce ca un aluat.” După care, i-am spus: „Da, da!”, precum femeile alea pe care le văzusem la televizor, în reclamele la magazinele de bijuterii, acceptând cereri în căsătorie.  

Pe măsură ce mă pregăteam de întâlnire, întâlnirea noastră, am petrecut câteva minute studiindu-mă în oglindă. Dacă mama m-ar fi putut vedea, m-ar fi numit o încrezută. Pe gât aveam o aluniță, ca o pată de cerneală din care răsăreau câteva fire aspre de păr. Rar vedeam semnul ăsta pentru că purtam de obicei cămăși cu guler înalt și de fiecare dată când mă dezbrăcam, priveam cu grijă în pământ, evitând singura oglindă din spațiul mic în care locuiam.

Dar asta era o noapte specială. Am vrut să port o rochie nouă care îmi lăsa umerii la vedere. O cumpărasem chiar în ziua aia de la un magazin la mâna a doua, de lângă facultate, aproape imediat după ce zâmbărețul mi-a dat drumul la mână. O găsisem la reducere, norocul meu. Când însă am probat rochia și am văzut alunița, un semn cu care mă născusem și care refuza să dispară în ciuda cantităților de apă pe care le beam, mi-am spus că totul va fi pierdut. Am încercat să îmi amintesc dacă mai văzusem vreo femeie în țara asta cu un asemenea semn pe gâturile lor de un roz-pal, o minge neagră ca a mea, cu fire mici de păr răsărind din ea. Nu mai văzusem.

Am scotocit prin sertarele din baie după o pensetă. Tot ce am găsit era un ac de siguranță. M-am dus la oglindă și m-am privit direct în ochi în timp ce îmi împungeam pielea, înfășurând firele de păr în jurul acului ascuțit. Le-am scos afară. Am lovit ușor cu acul, dar încă sângeram. Durerea nu era mare, dar mă făcea să lăcrimez. Nu mai plânsesem de când ajunsesem în țara asta, iar când lacrimile mi-au atins buzele, gustul lor m-a surprins.

Mâine îi voi scrie mamei o scrisoare, explicându-i cât de diferit e aici actul de a plânge. Îi face plăcere să îi vorbesc despre diferențele dintre noi și ei. Îi voi spune că atunci când ei plâng, apa din trupurile lor se preface, căpătând un gust înțepător, aproape picant. Dar cumva continuă să aibă un gust curat. Nicidecum ca atunci când noi plângem. În cazul nostru, apa iese din noi tot așa cum a intrat: murdară.

În scrisoare, nu îi voi vorbi despre cum mi s-a schimbat trupul, despre gustul curat al lacrimilor mele, despre cum încep să devin pe zi ce trece tot mai mult ca ei. Cât de sete îmi este mereu. Voi pune scrisoarea într-o cutie, alături de o sticlă de apă din țara mea cea nouă. Și mă voi ruga ca mama să bea.

Share This Romanian Translation


Article Video