Apa are un alt gust aici. În țara mea, apa are un gust mai mult metalic – ascuțit, ca de rugină, chinuindu-te să o înghiți. Alteori, e întunecată, aproape de culoarea mierii. Însă în țara mea cea nouă, oamenii par a nu fi surprinși de limpezimea apei, ca și cum nu ar avea cum să aibă vreo altă culoare. Îi vezi bând aproape cu aroganță, neputându-și imagina că apa s-ar și putea epuiza.

În scrisorile sale, mama îmi scrie că ar trebui să-i caut pe vechii noștri vecini, cei care au părăsit țara acum multă vreme. Vor fi în stare să-mi arate micile piețe de pe străzile acelea murdare, de unde îmi voi putea cumpăra băuturile pe care le bem. Scrisorile sale ajung însă cu întârziere; până să le primesc, mesajul lor nu pare a mai fi de actualitate. Încep să iau îndemnurile mamei ca pe niște simple sugestii. Încep să beau apa asta nouă care miroase ca aburul și e lipsită de orice gust, iar eu deja simt o oarecare schimbare înlăuntrul meu. Pielea îmi devine mai luminoasă, iar abia acum înțeleg de ce maroniul nu e atât de comun aici. Părul creț mi s-a subțiat, desfăcându-se în bucle mătăsoase. Oamenii par să îmi zâmbească mai mult.

Ieri, unul dintre oamenii ăștia zâmbăreți – un student, un bărbat mai în vârstă – mi-a cerut să îl însoțesc la cină.

– Cunosc un restaurant excelent ce servește combinația asta grozavă de mâncare birmaneză, thailandeză și indiană. Te interesează? m-a întrebat.

Începusem deja să mă obișnuiesc cu fețele schimonosite și rânjite ale bărbaților din țara asta; felul în care mă priveau de parcă aș fi fost o bucată de bomboană colorată pe care le-ar fi plăcut să o molfăie. Era însă pentru prima oară când unul dintre ei mă abordase în felul ăsta. La început, am fost nesigură. Apoi, bărbatul, zâmbindu-mi, mi-a apucat mâna și a strâns-o. Degetele-i erau atât de albe și de catifelate ca un aluat și chiar mi-am zis „O! Bărbatul ăsta trebuie că e dulce, dulce ca un aluat.” După care, i-am spus: „Da, da!”, precum femeile alea pe care le văzusem la televizor, în reclamele la magazinele de bijuterii, acceptând cereri în căsătorie.  

Pe măsură ce mă pregăteam de întâlnire, întâlnirea noastră, am petrecut câteva minute studiindu-mă în oglindă. Dacă mama m-ar fi putut vedea, m-ar fi numit o încrezută. Pe gât aveam o aluniță, ca o pată de cerneală din care răsăreau câteva fire aspre de păr. Rar vedeam semnul ăsta pentru că purtam de obicei cămăși cu guler înalt și de fiecare dată când mă dezbrăcam, priveam cu grijă în pământ, evitând singura oglindă din spațiul mic în care locuiam.

Dar asta era o noapte specială. Am vrut să port o rochie nouă care îmi lăsa umerii la vedere. O cumpărasem chiar în ziua aia de la un magazin la mâna a doua, de lângă facultate, aproape imediat după ce zâmbărețul mi-a dat drumul la mână. O găsisem la reducere, norocul meu. Când însă am probat rochia și am văzut alunița, un semn cu care mă născusem și care refuza să dispară în ciuda cantităților de apă pe care le beam, mi-am spus că totul va fi pierdut. Am încercat să îmi amintesc dacă mai văzusem vreo femeie în țara asta cu un asemenea semn pe gâturile lor de un roz-pal, o minge neagră ca a mea, cu fire mici de păr răsărind din ea. Nu mai văzusem.

Am scotocit prin sertarele din baie după o pensetă. Tot ce am găsit era un ac de siguranță. M-am dus la oglindă și m-am privit direct în ochi în timp ce îmi împungeam pielea, înfășurând firele de păr în jurul acului ascuțit. Le-am scos afară. Am lovit ușor cu acul, dar încă sângeram. Durerea nu era mare, dar mă făcea să lăcrimez. Nu mai plânsesem de când ajunsesem în țara asta, iar când lacrimile mi-au atins buzele, gustul lor m-a surprins.

Mâine îi voi scrie mamei o scrisoare, explicându-i cât de diferit e aici actul de a plânge. Îi face plăcere să îi vorbesc despre diferențele dintre noi și ei. Îi voi spune că atunci când ei plâng, apa din trupurile lor se preface, căpătând un gust înțepător, aproape picant. Dar cumva continuă să aibă un gust curat. Nicidecum ca atunci când noi plângem. În cazul nostru, apa iese din noi tot așa cum a intrat: murdară.

În scrisoare, nu îi voi vorbi despre cum mi s-a schimbat trupul, despre gustul curat al lacrimilor mele, despre cum încep să devin pe zi ce trece tot mai mult ca ei. Cât de sete îmi este mereu. Voi pune scrisoarea într-o cutie, alături de o sticlă de apă din țara mea cea nouă. Și mă voi ruga ca mama să bea.