Thousand Languages Issue 1

Hayden's Ferry Review Issue 60

The Interpreter

Alexis Stratton

You want to know how the story goes? This is how it goes:

Sitting in the passenger seat of her car, the sky bright, the trees leaning in toward us, begging me to speak.

But in what tongues?

I want to sing love songs, melodies of my homeland. Or ones I learned elsewhere—El Salvador, Poland, Vietnam.

I have been to too many places to come to this.

We are out of breath, but we are relieved, and we are smiling now that we are safe, that we are far away. And her eyes—a hazel-green that is always changing on me.

She touches my hand. “What is it?”

I have come all this way to unburden my secrets. I have come all this way.

Two truths and a lie:

I grew up in the mountains of Chile. My mother’s tongue, my father’s eyes. Brown skin and long, black hair. The men stared when I was a teenager, and my mother warned me not to make the same mistakes she did.

She never told me what they were.

The first woman I loved was Gabriela. She had the most beautiful voice I ever heard. She sang in church choir. When her lips parted, I wanted to race to the front of the chapel and press my body to hers, my lips to hers, catch her open-mouthed, surprised by my tongue.

I stared and stared. I don’t know if she ever knew.

When I got married, I was in love. Eduardo’s hand in mine, the streets of San Francisco beneath our feet—I knew things would go on like this forever. I believed that I could love and love and keep loving. I believed we would always be that young.

A space growing inside of me. Etched out. Enough for a song.

Julia touches my face. It is warm in the car. Her smile. Her voice. Her lips.

I cannot answer her when she speaks.

“You’ve always been good with words,” Julia said before. “Only other people’s.”

A story:

A long time ago, a country was at war with itself. Brother fighting brother, the blood of its people fed the rivers and streams, flushing their souls out to sea.

My father was flushed with it—tripping over water, over bodies, dashing across the countryside, under gunfire, to the snug belly of a boat.

The boat was enormous and smelled like gasoline and burnt oil. His face became blacker the longer he was down there. He made friends with the rats. Laughed at their jokes, stole their food.

When the boat stopped on the coast of the long, thin country that is my homeland, my father gasped. He was certain they had circled back to Korea—he had made a mistake, those rocky peaks pushing against the ocean.

He stumbled off the boat in agony, knowing he would be killed, by the enemy or for deserting. Either way, the bullet was the same.

But no. He saw it as he stepped onto solid ground. The words around him gave it away—another tongue. He was free.

The words didn’t make sense in my head, but I said them anyway.

“I touched her.”

“Can you show me where?” “Here, and here.”

“Then what did you do?”

The words stopped, and I took a breath.

I was supposed to be used to this by now, but there were pictures, and this man was pointing to the parts of a doll—his confession. His face was flat. His voice, unwavering.

Now, years later, I try and try, but I can’t scrape his voice out. “And then what did you do?”

I am good cop and bad cop and bad guy. I am the words and the story.

Without me, it’s nonsense. Babble, and faces, and gestures.

“I wish I were fluent in Spanish,” Julia said to me one day, leaning against her car in the parking lot in front of our building. “My grandfather was Brazilian, but none of us ever learned Portuguese. But we all picked up the Brazilian relationship with time.” She laughed, the sun turning the ends of her curls into a golden fire.

I laughed along with her, and our eyes met, and I wasn’t sure what I saw. Maybe I just saw what I wanted. But I wasn’t sure, so I looked away, to the concrete edges of our building, gray and impenetrable. “Everything moved slower in my family. Because my father’s Korean, people sometimes think I should be more like Seoulites these days—in a hurry—but I move like my mother,” I said.

“Are they still in Chile?”

I shook my head. “My father died just after I got married, and my mother passed away a few years ago. I still have family down there, though.”

“I’m sorry. I can’t imagine what that must be like.” Her hand on mine. “You must miss them. And your home.”

“Of course. Sometimes,” I said. The way you would miss a song you once knew, I wanted to say. Sometimes you don’t think about it, but then you hear it again, and you can’t remember the lyrics, and you wish you’d never forgotten. “But I left a long time ago.”

“Still, it’s hard. To lose.”

Dime. Tell me these things so I can know the truth.

I go to bookstores alone. Sit on couches. Bring my own book and read.

Sometimes I fall asleep. A clerk wakes me. A touch on the shoulder. “Ma’am?”

I was dreaming of opera, of city streets and tangled mouths and my mother’s hands crossed tightly on her lap.

The things she made me promise. “Ma’am?”

The words are tangled on my lips, come out all at once. He looks perplexed. I have meant nothing. Nothing at all.

I tell her things. I tell her and the air in the car is as silent as if nothing had been said.

She says things, and then I hold her. I hold her in my arms because I know I can’t kiss her, but I touch her neck and kiss her cheek, and her skin is so soft, and all I’ve wanted these months is to hold her.

Sometimes, I don’t see their faces. On the phone calls. Just their names on typed papers with checked boxes.

Hello, my name is ______. I am an interpreter, and I will help your caseworker communicate with you. When I interpret what you say, I will say exactly what you said. And when I speak to you, I will use “I” as if it is just what your caseworker said. Do not speak to me; speak as if to your caseworker, and I will interpret.

Eduardo hated when I spoke Korean to my parents. My mother was almost fluent, and my father spoke only Korean to me at home when I was growing up. When I get angry, I think in Korean. But Eduardo doesn’t understand.

He doesn’t understand when I tell him no es lo mismo en español.

We were the only Korean family in our town. My father, and his mother, who came later and who summoned her daughter. The neighbors were kind but didn’t understand my father’s strange ways.

“This is our home now,” I heard mi abuelita say to papá. “내 마음이 한국에 있어,” mi tía replied.

내 마음이 한국에 있어요. O mi corazón está en Chile.

Or maybe that is incorrect.

마음 means heart and soul and the core of one’s being—not just un corazón. Not just a singular, red, pulsing muscle.

My 마음 is in me. On Gabriela’s tongue. The cable cars of San Francisco. The weathered, working hands of Calcutta.

The artist’s brush in Busan.

Drink of the cup, the blood poured out for you.

And drink, and drink.

I was working for the Department of Social Services when I met her. Julia, with the green-brown eyes and a laugh that made others laugh and a face that made her seem as compassionate as Jesus when she was looking at you. Or stern, too, when necessary.

I was assigned to her cases more often than the other interpreters, but that didn’t mean we got much time to talk. Everyone in our office knew that driving together would save gas, but our code of ethics prohibits interpreters from riding in the same car as their caseworkers. Because above all, a good interpreter should remain unbiased. Her feelings and thoughts must never show. To the caseworker and the client, she is invisible.

But I wasn’t—not to Julia. And when we got back to the office, we’d talk in the parking lot, summer sun beaming down on us until sweat tracked down our faces. Or in the cold, we’d grab coffee from the tiny cafe next to our building, and I found myself wanting to make her smile.

I didn’t know this was happening. I didn’t mean for it to.

My husband’s hand is across my stomach and we’re lying in bed and he wants to know why I don’t touch him, but how could he understand, after the years and the children and the miscarriages and the way we were never what I wanted us to be. The way I missed my garden in Santiago, and speaking Korean every day, and my mother’s cooking, and eating food with my fingers in New Delhi. The sensuality of it, the taste that came through touch.

“Is there someone else?” he asks. He always goes to that.

How many words do I have to use to say “no”? Why can’t I just be tired or bored or so far away from here that he might as well be reaching through the ocean. He swears I’m seeing someone else. But I am just seeing.

Everything. Everywhere. All at once. Like waves washing over us, flooding my mind.

In a therapist’s office, your words come through my mouth. My voice becomes yours.

“I still love her. Maybe I made a mistake. Before.” “You didn’t have many options.”

“I know. But maybe I shouldn’t have gotten married.” “Did you love him? Before?”

“Yes. But not like this.”

Tell me a story.

A man lived in the country with his two kids and wife. The cockroaches were huge, and everywhere. They fell down from the ceiling. The children would have to go. The people from the government were there, telling him this—these women, one of whom spoke his language but never answered him like he wanted. The other one, the American, crossed her hands on her lap like she might keep them there forever. A cockroach crawled across the back of the sofa. Both women jumped.

Her hand on my arm. Her hand on my arm. Her hand on my arm.

My son once asked me if I hated Chile—if that’s why I left. “Of course not,” I said. “Es mi alma, mi vida.”

“Pero saliste, Mamí.”

“Sí, claro, but just because I came here doesn’t mean I’ve lost that love.”

Two truths and a lie.

Two lies and one truth.

Three truths.

Three lies.

There once was a girl. She loved Gabriela. Gabriela’s kisses were fierce. The dark hallway behind the choir loft. Her hands tugging on clothes, lips tugging on lips.

It was mass. Pre-dawn. A neighbor in a dark hall. A man. The girl was unsure. He offered money. He showed her his thing, and the girl ran but never said a word.

He was nervous, scared. The dark passageways in the belly of the ship, the damp. The grime on his face and the tongues he didn’t know. The guns he’d left behind.

On the beaches of Busan, the waves were crashing and Eduardo was holding my hand. He had been uncomfortable the whole trip, but there, along those waters, his body relaxed, and he smiled and laughed and practiced the few Korean phrases he knew.

People stared sometimes, and wondered, because we were not like them.

Eduardo pointed to a bench nearby. A man was holding a paintbrush in midair, pausing to gather his next artistic maneuver. The sign next to him read, “초상화 10,000₩.”

The artist placed a final stroke, and then his subject, a little boy in a ball cap, jumped to his feet.

Eduardo pulled me by my wrist. I spoke to the artist in Korean, and he welcomed us to his bench. We sat, and he studied us.

“Where are you from?” the artist asked in English, placing the first strokes on canvas.

“I’m from Puerto Rico. My wife is from Chile. But we live in California now.”

The artist turned to me. “우와. You speak good Korean. You lived here before? ”

“우리 아버지는 한인입니다.”

“It’s our fifteenth anniversary. I promised her I’d bring her here. To celebrate,” my husband said.

He held my hand as we sat, and I felt his fingers press up against mine.

The thickness, the warmth.

I smiled slightly as the man continued to paint, his eyes glancing over each part of us. As his brush met the canvas, I imagined what was taking place on the other side—the side we couldn’t see. The colors, the strokes. The heaviness that grows out of even the lightest color. In my mind, I saw my face growing bigger than the frame, spilling out over the edges, the paints bleeding together.

Finally, the painter pursed his lips, brush suspended in midair. His eyes narrowed as he looked at me.

“Finished?” my husband asked, his palm sweaty against mine and his body tense from waiting.

“아마도 안 좋아 할거예요.”

I cocked my head. “What did he say?”

“He says we make a beautiful couple.”

Eduardo released my hand and raced to the other side of the canvas. He was grinning.

“Amor, estás más hermosa que nunca. Mi esposa preciosa.”

He turned the portrait to me. My eyes darted to the artist. He met them for a moment, his lips pressed tightly together, but his eyes were soft. Soft lines, gentle, asking. Seeing.

“어떻개 알았습니까?”

“Did you ask him how much we owe?”

“Only 20,000 won. For two of you,” he said, the ends of the words clipped.

I looked at my face on the canvas. The dark lines. The longing. How did he see?

“Well,” the artist said, taking my husband’s 20,000 won bill. Our eyes met again, but his had clouded over and were falling away from us. “Congratulations.”

The lines between us are thin. The lines between. Drawn like a script. Each line given.

But I can’t follow anymore.

The heat of the car, and I know it’s wrong, I’m wrong, I’m guilty—like I felt when I was a girl and I kissed this other girl and the ways that it felt good but I couldn’t let go—I had to, but I couldn’t—

Gabriela in red high heels. Gabriela with long, dark hair. Gabriela with wide, bright eyes. Gabriela’s mouth open and singing on a stage, a superstar, fans cheering and lights burning bright. Gabriela swimming in the ocean, playful, the waves crashing around her. Gabriela’s dress flowing around her, her body adrift among the flowing fabric, as if flying.

No, it doesn’t make sense. But what ever does?

Shall I sing it to you again? A different key, perhaps?

The client raged in the house until escape was the only option. We ran to Julia’s car, the sun beating down on us, the client screaming about his kids, and a gun. The feeling still of being surrounded, the cockroaches skittering by our feet and across the back of the sofa.

She started the car and drove to the nearest gas station for a pay phone. The police told us to wait there, but we were hot and afraid, so we went farther down the road to a shaded grove, the sun dancing through leaves and no one there but us.

Dear God, I thought. Dear God, ayúdame. “Are you okay?” she asked.

Now, yes, now. Here.

The months spent believing in possibility. All the things I’d imagined. The feel of her skin.

Her laughter ringing through my hallways. Kissing in the rain as it fell on our heads. Saying these things to her.

Amor. 사랑해. Dime. Por favor. Dime que me amas. Her hand on my arm and the look in my eyes.

“What is it?” she asked.

The heat of the church, hard pew beneath our bottoms. Christ hanging on a crucifix.

Father from a foreign land, tell me the story of where you came from, how you got here. Tell me of exodus. And the family that came after. Tell me about tongues and spirits and the journeys over land and sea. I want to taste the salt, the blood. The body, broken for me, again.


Eduardo pacing. “What do you mean, you don’t love me?” he asks in English.

Draw the lines, help me to see.

“Amor, todavía te amo mucho. I’ll do anything. Anything.” An old feeling. An old language.

“Te amo.”

Water lapping at the edges. A song you once knew the words to.

The heat of the car and her mouth on my mouth and her hand slipping up the back of my shirt.

Or standing in front of a cafe, feeling her slender fingers slip in between mine. Piano-playing fingers.

“Do you play piano?” I ask. “No, guitar,” she says.

Knowing that they will find us and see us and know us and something will happen.

Wishing the world had been like this a long time ago. “You’re young,” I say. “You don’t know how it was.” But then she touches my hip, and I’ve forgotten, and it’s only this and now and I love her and I know it’s wrong, but I wonder if I’ve been wrong, all these years.

Mi querida L.,

I cannot do this anymore. There are no words to say how I feel about you. But we are walking a line I cannot cross. Please forgive me. If it weren’t for the way things are, this might be different.

We ask for the truth, but what we really want is for the lie to be true.

Blood, body.

Heat. Heart.

Broken. For you.

Gabriela’s hand in mine, my mouth pressed to hers, our hands grasping—this is what I know, what I remember. The long day becoming a thin line on the horizon. The children’s names for me—the things they said—this foreigner with a strange tongue. Strange, but theirs, too.

How did we survive? How do they? These people I inhabit, if only for a moment. The confessions, the lies. The things that happened that they can’t tell anyone.

They tell me first, and I remake the story—a true story, but in new words, carefully chosen.

Still, it’s never quite the same. Alma. Corazón. 마음.

We are sitting in her car, clothing soaked by the rain. The engine ticks over impatiently, rain drumming louder and louder on the roof.

I wanted to tell her so many things. To learn her life like a song, knowing it would sound different with each performance. To write “rubato” over every second we were together so I could be sure it would last.

I wanted to know her, and never lose the knowing.

I touch my forehead. It’s sticky from the hairspray. I wipe my hands on my jeans.

“But I love you,” I say, my voice unsteady.

She grips the steering wheel, releases. Outside, the rain rushes down the windows, filling up our ears, blurring the world.

This is how the story goes:

We are sitting in her car.

We are lost at sea.

We have a map in our hands, but the ink is smeared into something we cannot follow: The smell of burning oil and saltwater. My father’s blackened face and mother’s voice dropped low at night, singing me to sleep. The words that rolled together like sweets in our mouths when we spoke. The echo of church bells and the smell of wood burning in the stove. The heat of my mother’s cooking. The lines of mountains that scraped at the sky. My mother holding me as the night fell, keeping out the cold. My father saying things I thought I’d never forget but can no longer remember.

Tell me again where I came from. Explain to me how we got here.

Show me the lines. Draw them together.

Pull them taut until they break.


Gina Scarpete Walters
Translator's Note

Vrei să știi cum se desfășoară povestea? Uite așa:

Stând pe scaunul pasagerului, sub un cer senin, copacii aplecându-se spre noi, implorându-mă să vorbesc.

Dar în care dintre limbi?

Vreau să cânt cântece de dragoste, cânturi din țara mea de baștină. Sau altele învățate altundeva: El Salvador, Polonia, Vietnam.

Am fost prin prea multe țări înainte de a ajunge aici.

Am rămas fără aer, dar ne simțim ușurați și zâmbim acum că suntem în siguranță, departe. Iar ochii ei, de un verde-căprui ce se tot schimbă.

Ea îmi atinge mâna. Ce e?

Am bătut tot drumul ăsta ca să-mi dezpovărez inima. M-am zbătut atâta.

Două adevăruri și o minciună:

Am crescut în munții din Chile. Limba mamei, ochii tatălui. Piele închisă și păr lung, negru. În adolescență, oamenii mă fixau cu privirea, iar mama mă avertizase să nu comit aceleași greșeli pe care ea le făcuse.

Nu mi-a vorbit niciodată despre ele.

Prima femeie pe care am iubit-o a fost Gabriela. Avea cea mai frumoasă voce pe care o auzisem vreodată. Cânta în corul bisericii. Când buzele i se mișcau, îmi venea să alerg într-un suflu în fața capelei și să îmi simt trupul lipit de-al ei, buzele mele de-ale ei, să o prind cu gura deschisă, luând-o prin suprindere cu un sărut.

Mă uitam și mă tot uitam. Nu știu dacă ea a știut asta vreodată.

Când m-am căsătorit, eram îndrăgostită. Mâna lui Eduardo ținând-o pe a mea, străzile din San Francisco sub tălpile noastre – știam că lucrurile aveau să fie așa pentru totdeauna. Credeam că aș putea iubi și aș putea continua să iubesc. Credeam că vom fi tot timpul așa de tineri.

Un gol crescând înlăuntrul meu. Întipărit. Îndeajuns pentru un cântec.

Julia îmi atinge fața. În mașină e cald.

Zâmbetul său. Vocea sa. Buzele sale.

Nu îi pot răspunde când îmi vorbește.

– Te-ai priceput mereu la cuvinte, a spus Julia adineaori.

– Numai cu ale altor oameni.

O poveste:

Acum multă vreme, o țară era în război cu sine însăși. Frate luptând cu frate, sângele propriilor săi oameni hrănind râurile și pâraiele, iar sufletele vărsându-li-se în mare.

Tata era copleșit, împiedicându-se de apă, de trupuri fără suflu, străbătând drumurile de provincie, sub foc de armă, până în pântecul tainic al unei bărci.

Barca, uriașă, mirosea a benzină și a ulei ars. Fața îi devenise tot mai neagră cu fiecare clipă petrecută acolo. Se împrietenise cu șobolanii. Râdea la glumele lor, le fura mâncarea.  

Când barca se opri pe țărmul țării ăsteia lunguiețe și subțiri, care e patria mea, tata își pierdu pentru o clipă răsuflarea. Era convins că făcuseră cale întoarsă spre Coreea –

făcuse o greșeală, vârfurile acelea pietroase năpustindu-se asupra oceanului.

Poticnindu-se, a coborât din barcă, în chinuri, știind că avea să fie ucis de către dușman sau pentru că dezertase. Oricare ar fi fost motivul, glonțul era același.

Dar nu a fost să fie așa. Și-a dat seama în clipa în care a pășit pe pământul solid. Cuvintele din jur îi dezvăluiau o altă limbă. Era liber.

Cuvintele nu aveau sens în mintea mea, dar le-am spus oricum.

– Am atins-o.

– Îmi poți arăta unde?

– Aici și aici.

– Apoi, ce-ai făcut?

Cuvintele au încetat, iar eu am tras o gură de aer în piept.

Ar fi trebuit să mă fi obișnuit cu asta până acum, dar existau fotografii, iar omul ăsta arăta spre părțile unei păpuși – mărturisirea sa. Fața îi era turtită. Vocea, neșovăielnică.

Acum, după ani de zile, tot încerc, dar nu reușesc să-i șterg vocea din mintea mea.

– Iar apoi, ce ai făcut?

Sunt un polițist bun și un polițist rău și un băiat rău. Eu sunt cuvintele și povestea. Fără mine, totu-i fără noimă. Pălăvrăgeală, fețe și gesturi.

– Mi-aș dori să fi fost fluentă în spaniolă, mi-a spus Julia într-o zi, sprijinindu-se de mașina sa în parcarea din fața clădirii noastre. Tata a fost brazilian, dar niciunul dintre noi nu a învățat vreodată portugheza. Cu toții însă am deprins legătura brazienilor cu timpul. A râs, soarele preschimbându-i vârfurile buclelor în scântei aurii.

Am râs și eu, iar ochii ni s-au întâlnit și nu eram sigură de ceea ce văzusem. Poate că văzusem doar ceea ce îmi doream. Dar nu eram sigură, așa că mi-am întors privirea către marginile de beton ale clădirii noastre, gri și impenetrabile.

– Totul se mișca lent în familia mea. Pentru că tata e coreean, uneori oamenii cred că ar trebui să fiu mai mult ca locuitorii Seulului din ziua de azi --pe fugă-- dar eu mă mișc ca mama, am spus.

– Ei sunt în Chile încă?

Am dat din cap.

– Tata a murit chiar după ce m-am căsătorit, iar pe mama am pierdut-o acum câțiva ani. Mai am familie acolo totuși.

– Îmi pare rău. Nu-mi pot imagina cum te simți.

Mâna sa într-a mea.

– Trebuie să-ți fie dor de ei. Și de casa ta.

– Desigur. Câteodată, am zis. În felul în care ți se face dor de un cântec pe care l-ai știut cândva, am vrut să spun. Uneori, nu te mai gândești la el, dar apoi îl auzi din nou și nu îți poți aminti versurile, dorindu-ți să nu le fi uitat vreodată.

– Am plecat însă acum multă vreme.

– Chiar și-așa, e dificil. Să pierzi.

Dime1. Spune-mi despre lucrurile astea ca să știu adevărul.

Merg în librării singură. Stau pe canapele. Vin cu cartea mea și citesc.

Uneori, adorm. Un funcționar mă trezește. O atingere pe umăr.

– Doamnă?

Visam opera, străzi de orașe, guri încâlcite și mâinile mamei strânse tare în poală.

Lucrurile pe care mi-a cerut să i le promit.

– Doamnă?

Vorbele mi se împleticesc în gură, ies toate deodată. Funcționarul pare nedumerit.

Nu am vrut să spun nimic. Absolut nimic.

Îi spun niște lucruri. I le spun, iar aerul din mașină e atât de încremenit de parcă nimic nu fusese spus.

Spune și ea niște lucruri, iar eu apoi o îmbrățișez. O îmbrățișez pentru că știu că nu o pot săruta, dar îi ating gâtul și o sărut pe obraz. Are o piele atât de catifelată și tot ce mi-am dorit în toate lunile astea a fost să o țin în brațe.

Uneori, nu le văd fețele. La telefon. Doar numele lor printate pe foi cu casete bifate.

Bună, numele meu este ______. Sunt interpret și îl voi ajuta pe asistentul social să comunice cu tine. Când traduc ceea ce tu spui, voi spune exact ce ai spus. Iar când vorbesc cu tine, voi folosi persoana întâi „eu”, redând exact ceea ce asistentul social a spus. Nu te adresa mie; vorbește ca și cum ai vorbi cu asistentul tău social, iar eu voi traduce.

Eduardo nu suporta când vorbeam în coreeană cu părinții mei. Mama era aproape fluentă, iar tata, când eram mică, vorbea cu mine numai în coreeană.

Când mă înfurii, gândesc în coreeană. Dar Eduardo nu înțelege asta. El nu înțelege când îi spun no es lo mismo en español2.

Eram singura familie de coreeni din oraș. Tata și mama lui, care a venit mai târziu și și-a chemat și fiica. Vecinii erau oameni buni, dar nu înțelegeau felul ciudat al tatei de a fi.

– Asta e casa noastră acum, o auzeam pe mi abuelita spunându-i lui papa3.

– 내 마음이 한국에 있어4, răspundea mi tia5.

내 마음이 한국에 있어요. O mi corazón está en Chile6.

Sau poate că asta nu e corect.

마음 înseamnă inimă, suflet și miezul unei ființe, nu doar un corazón. Nu doar un mușchi singular, roșu, pulsând.

마음 mea se află în mine. Pe limba Gabrielei. Tramvaiele din San Francisco. Pe mâinile înăsprite ale muncitorilor din Calcutta.

Pensula artistului din Busan.

Băutul unei cești, sângele turnat pentru tine.

Și bea și bea.

Lucram pentru Departamentul de Asistență Socială când am întâlnit-o. Julia, cu niște ochi căprui-verzi, cu un râs ce-i făcea și pe ceilalți să râdă și un chip care, când te privea, părea la fel de milostivă precum însuși Iisus. Alteori, de era necesar, trecea de la blândețe la severitate.

Am fost însărcinată să o asist mult mai des decât ceilalți interpreți, fără să însemne că aveam prea mult timp la dispoziție ca să stăm de vorbă. Toată lumea din birou știa că dacă am fi folosit aceeași mașină, am fi cheltuit mai puțin pe benzină, însă codul nostru de etică și conduită le interzice interpreților să îndeplinească alte roluri sau să presteze alte servicii cum ar fi să ia clientul cu mașina personală ori invers. Înainte de toate, un interpret bun trebuie să abordeze toate sarcinile cu imparțialitate și obiectivitate. Sentimentele și gândurile sale nu ar trebui să transpară niciodată. Atât pentru responsabilul de caz, cât și pentru client, el este invizibil.

Dar eu nu eram invizibilă – nu pentru Julia. Când ne întorceam la birou, stăteam de vorbă în parcare, sub un soare arzător de vară, până când sudoarea se prelingea pe fețele noastre. Iar când era frig, luam câte o cafea de la cafeneaua mică de lângă clădirea noastră și realizam că îmi doream să o fac să zâmbească.

Nu mi-am dat seama că asta se întâmpla. Nu asta mi-a fost intenția.

Mâna soțului e pe stomacul meu, stăm lungiți în pat, iar el vrea să știe de ce nu îl mai ating. Dar cum ar putea el să înțeleagă asta după toți anii ăștia cu copii, cu sarcini pierdute, fiind ceea ce nu mi-am dorit niciodată să fim. Cu dorul meu pentru grădina din Santiago, pentru coreeana ce o vorbeam zilnic, gătitul mamei mele, mâncatul cu degetele în New Delhi. Senzualitatea acestui gest, gustul provenit din atingere.

– Ai pe altcineva? întreabă el.

Mereu deschide subiectul ăsta.

Câte cuvinte trebuie să folosesc ca să se înțeleagă „nu”? De ce nu pot fi pur și simplu obosită sau plictisită sau atât de departe de locul ăsta încât să nu mă poată ajunge nici trecând oceanul înot. El e convins că mă văd cu cineva. Dar eu doar văd pe cineva uneori.

Totul. Pretutindeni. Totul deodată. Precum valuri care se lovesc de noi, inundându-mi mintea.

În biroul unui terapeut, cuvintele tale sunt rostite de gura mea. Vocea mea devine vocea ta.

– Încă o iubesc. Poate că am făcut o greșeală. Înainte.

– Nu aveai multe opțiuni.

– Știu. Dar poate că nu ar fi trebuit să mă căsătoresc.

– L-ai iubit? Înainte?

– Da, dar nu așa.

Spune-mi o poveste.

Un bărbat locuia la țară cu soția și cei doi copii. Gândacii de bucătărie erau uriași și colcăiau peste tot. Cădeau din tavan. Copiii trebuiau să plece. Oamenii de la guvern erau acolo, spunându-i asta -- femeile astea, una dintre ele vorbea pe limba lui fără să-i răspundă vreodată așa cum voia el. Cealaltă, americanca, își ținea mâinile în poală de parcă ar fi vrut să le țină acolo pentru totdeauna. Un gândac se târa pe spatele canapelei. Amândouă femeile săriră ca arse.

Cu mâna ei pe brațul meu. Mâna ei pe brațul meu. Mâna ei pe brațul meu.

Fiul meu m-a întrebat odată dacă uram Chile, dacă de asta plecasem. „Bineînțeles că nu”, i-am spus.

– E sufletul meu, viața mea.

– Pero saliste7, Mami.

– Si, claro8, dar doar pentru că am venit aici nu înseamnă că am pierdut dragostea aceea.

Două adevăruri și o minciună.

Două minciuni și un adevăr.

Trei adevăruri.

Trei minciuni.

A fost odată o fată. Iar ea o iubea pe Gabriela. Săruturile Gabrielei erau pătimașe. Coridorul întunecat din spatele amvonului. Mâinile sale trăgând de haine, buze trăgând de buze.

Era missa. Înainte de ivirea zorilor. Un vecin pe un coridor întunecat. Un bărbat. Fata era nesigură. El i-a oferit bani. I-a arătat chestia lui, dar fata a fugit fără să spună un cuvânt.

El era agitat, speriat. Pasajele întunecate din cala vasului, umezeala. Negreala de pe fața lui și graiurile ce nu le știa. Armele pe care le lăsase în urmă.

Pe plajele din Busan, valurile se spărgeau, iar Eduardo mă ținea de mână. Nu fusese în apele lui tot drumul, dar acolo, în apele acelea, trupul i s-a relaxat, zâmbind și râzând în timp ce-și exersa cele câteva sintagme pe care le știa în coreeană.

Oamenii se uitau uneori cu mirare, pentru că noi nu eram ca ei.

Eduardo a arătat către o bancă în apropiere. Un bărbat ținea o pensulă în aer, oprindu-se pentru o clipă, luându-și răgazul de a-și plănui următorul act artistic. Semnul de lângă indica „초상화 10,000₩.”

Pictorul a adăugat o ultimă tușă, iar apoi obiectul picturii, un băiat micuț cu o șapcă pe cap, a sărit în picioare.

Eduardo m-a tras de mână. I-am vorbit artistului, care ne-a invitat pe banca sa, în coreeană. Ne-am așezat, iar el ne-a studiat.

– De unde ești? A întrebat pictorul în engleză, așternând primele tușe pe pânză.

– Sunt din Puerto Rico. Soția mea e din Chile, dar locuim în California acum.

Pictorul s-a întors către mine.

– 우와9. Vorbești bine coreeană. Ai locuit aici înainte?

– 우리 아버지는 한인입니다10.

– Am împlinit cincisprezece ani de la căsătorie. I-am promis că o voi aduce aici ca să sărbătorim, a spus soțul meu.

M-a ținut de mână cât am stat așezați și i-am simțit degetele strângându-le pe ale mele. Grosimea, căldura lor.

Am zâmbit ușor pe măsură ce bărbatul continua să picteze; ochii săi ne cercetau din cap până-n picioare. De îndată ce pensula a atins pânza, mi-am imaginat ce se petrecea de partea cealaltă – acea parte pe care noi nu o puteam vedea. Culorile, tușele. Greutatea cu care apasă chiar și culorile cele mai deschise. În mintea mea, mi-am văzut chipul împrăștiindu-se dincolo de limitele ramei, dând pe-afară, vopselele întrepătrunzându-se.

În cele din urmă, pictorul își strânse buzele, iar pensula îi atârnă în aer. Ochii i se îngustară pe măsură ce se uita la mine.

– Gata? a întrebat soțul meu, palma sa transpirată atingând-o pe a mea, iar trupul fiindu-i încordat de așteptare.

– 아마도 안 좋아 할거예요11.

Am întors capul.

– Ce a spus?

– Zice că ne șade bine împreună.

Eduardo mi-a dat drumul la mână, grăbindu-se către cealaltă parte a pânzei. Făcu o grimasă.

– Amor, estás más hermosa que nunca. Mi esposa preciosa12.

A întors portretul către mine. Am aruncat o privire rapidă către artist. Ochii ni s-au întâlnit pentru o clipă, buzele-i erau strânse, dar ochii, blânzi. Linii fine, delicate, întrebând. Văzând.

– 어떻개 알았습니까13?

– L-ai întrebat cât îi datorăm?

– Doar 10.000 de woni. Pentru amândoi, a spus, înghițind sfârșiturile cuvintelor.

Mi-am privit chipul pe pânză. Liniile întunecate. Dorul. Cum de a văzut asta?

– Păi, spuse artistul, luând bancnota de 10.000 woni de la soțul meu. Privirile ni se întâlniră din nou, a sa însă încețoșându-se și îndepărtându-se de noi. Felicitări!

Liniile dintre noi sunt subțiri. Liniile dintre. Trasate de mână. Fiecare linie în parte.

Nu mă mai simt însă în stare să urmăresc.

Căldura din mașină. Știu că e greșit. Mă înșel, sunt vinovată – cum m-am simțit când eram doar o fată ce a sărutat o altă fată, și felul în care era atât de plăcut, dar nu puteam renunța – ar fi trebuit, dar nu am putut –

Gabriela pe tocuri roșii înalte. Gabriela cu părul lung, brunet. Gabriela cu ochii mari, luminoși. Gura Gabrielei deschisă și cântând pe o scenă, un superstar, fanii aplaudau, iar luminile ardeau strălucitoare. Gabriela înotând în ocean, jucăușă, cu valurile spărgându-i-se în jur. Rochia Gabrielei căzând în jurul său, iar trupul lunecându-i devale prin materialul alunecos, ca și cum ar zbura.

Nu, nu are niciun sens. Dar ce are sens vreodată?

Să îți cânt din nou? Poate o nouă notă?

Clientul s-a dezlănțuit în casă până când evadarea a fost ultima opțiune. Am alergat către mașina Juliei, soarele dogorea, clientul plângându-se de copiii săi, și o armă. Sentimentul acela că ești încă înconjurat, gândacii mișunându-ne pe la picioare și prin spatele canapelei.

A pornit mașina și a condus până la cea mai apropiată benzinărie pentru un telefon public. Poliția ne-a spus să așteptăm acolo, dar ne era cald și teamă, așa că am mers mai departe pe drum în jos într-un tufăriș umbrit, unde razele soarelui dansau printre frunze, nimeni altcineva fiind acolo în afară de noi.

Dumnezeule, mă gândeam. Ayúdame14, Doamne!

– Ești bine? m-a întrebat ea.

– Acum, da, acum. Aici.

Toate lunile acelea crezând într-o șansă. Toate lucrurile pe care mi le imaginasem.

Felul în care i se simțea pielea.

Râsul ce-i răsuna pe coridoarele mele.

Sărutându-ne în ploaia ce cădea peste noi.

Spunându-i aceste lucruri.

Amor. 사랑해15. Dime. Por favor. Dime que me amas16.

Mâna sa pe brațul meu și privirea din ochii mei.

– Ce e? m-a întrebat ea.

Căldura din biserică, iar noi șezând pe o bancă tare. Iisus atârnând pe un crucifix.

Tată dintr-un ținut străin, spune-mi povestea locului de unde ai venit, cum ai ajuns aici. Spune-mi despre exod. Și despre familia care te-a urmat mai apoi. Spune-mi despre graiuri, spirite și călătoriile pe uscat și pe mare. Vreau să gust sarea, sângele. Trupul, frânt pentru mine, iarăși.


Eduardo umbla de colo colo. Cum adică nu mă iubești? mă întreabă în engleză.

Trasează liniile. Ajută-mă să văd.

– Amor, todavía te amo mucho17. Voi face orice. Orice.

Un sentiment vechi. O limbă veche.

– Te amo18.

Apa clipocind pe margini. Un cântec ale cărui versuri le știai cândva.

Căldura din mașină și buzele sale peste buzele mele, iar mâinile-i alunecând pe spate peste cămașa mea.

Sau stând în fața unei cafenele, simțindu-i degetele firave cum alunecau într-ale mele. Degete de pianist.

– Cânți la pian? întreb.

– Nu, la chitară, răspunde ea.

Cu sentimentul că ne vor găsi, ne vor vedea, ne vor recunoaște și ceva se va întâmpla.

Îmi doream ca lumea să fi fost așa cu mult timp în urmă. Ești tânără, îi spun. Nu știi cum a fost. Dar atunci îmi atinge șoldul, făcându-mă să uit, făcând să existe doar lucrul ăsta aici și acum, o iubesc și știu că e greșit, dar mă întreb dacă m-am înșelat în toți anii ăștia.

Mi querida L.,19

Nu mai pot face asta. Nu există cuvinte care să exprime ce simt pentru tine. Dar mergem pe un drum pe care eu nu-l pot parcurge. Te rog, iartă-mă. Dacă lucrurile n-ar fi fost așa cum sunt, totul ar fi fost diferit.

Cerem adevărul, dar ceea ce vrem de fapt este ca minciuna să fie adevărată.

Sânge, trup.

Căldură. Inimă.

Frânte. Pentru tine.

Mâna Gabrielei într-a mea, gura mea lipită de a ei, mâinile noastre apucând – asta e ce știu, ce îmi amintesc. Ziua lungă devenind o linie subțire la orizont. Numele copiilor pentru mine – lucrurile pe care aceștia le-au spus – străinul ăsta cu o limbă ciudată. Străină, dar a lor totodată.

Cum am supraviețuit noi? Cum au supraviețuit ei? Acești oameni în care locuiesc, chiar și pentru un moment. Confesiunile, neadevărurile. Lucrurile care s-au petrecut și pe care ei nu le pot spune nimănui.

Îmi spun mie mai întâi, iar eu refac povestea – o poveste adevărată, dar cu alte cuvinte, alese cu grijă.

Și totuși, nu e niciodată chiar la fel.

Alma. Corazón20. 마음21.

Stăm în mașina ei, cu hainele de pe noi leoarcă de la ploaie. Motorul era pornit, așteptând cu nerăbdare, iar ploaia lovea zgomotos pe acoperiș.

Voiam să îi spun atâtea lucruri. Să îi învăț viața ca pe un cântec, știind că ar fi sunat diferit la fiecare interpretare. Să scriu „rubato” peste fiecare secundă petrecută împreună pentru a mă asigura că avea să dureze.

Voiam să o cunosc și să nu pierd niciodată cunoașterea.

Îmi ating fruntea. E lipicioasă de la fixativ. Îmi șterg mâinile de pantaloni.

– Dar te iubesc, spun, pe un ton instabil.

Ea apucă volanul, îi dă drumul. Afară, ploaia cade grăbit pe ferestre, umplându-ne urechile, estompând lumea.

Povestea se desfășoară așa: Noi

stăm în mașină. Noi

suntem pierduți pe mare.

În mâinile noastre avem o hartă, dar cerneala este împrăștiată în forme ce nu pot fi urmărite: mirosul de ulei ars și apă sărată. Fața înnegrită a tatălui meu și vocea mamei scăzând în intensitate noaptea, cântându-mi ca să adorm. Cuvintele care ni se rostogoleau ca dulciurile în gurile noastre când vorbeam. Ecoul clopotelor de biserică și mirosul de lemn arzând în sobă. Căldura degajată de mama gătind. Șirurile munților care zgâriau cerul. Mama ținându-mă în brațe la căderea noptii, ferindu-mă de frig. Tatăl spunându-mi lucruri pe care credeam că nu aveam să le uit vreodată, dar pe care nu mi le mai pot aminti.

Spune-mi din nou de unde sunt. Explică-mi cum am ajuns aici.

Arată-mi liniile. Desenează-le laolaltă.

Întinde-le până se rup.


1În spaniolă, în original: „Spune-mi.”
2În spaniolă, în original: „Nu e la fel în spaniolă”.
3În spaniolă, în original: „bunica mea”; „tata”.
4 În coreeană, în original.
5În spaniolă, în original:  „mătușa mea”.
6În spaniolă, în original: „sufletul meu e în Chile”.
7În spaniolă, în original: „dar ai ieșit”.
8În spaniolă, în original: „da, desigur”.
9 În coreeană, în original.
10 În coreeană, în original.
11În coreeană, în original.
12În spaniolă, în original: „Iubire, ești mai frumoasă ca nicicând. Soția mea minunată.
13În coreeană, în original.
14În spaniolă, în original: „Ajută-mă!”
15 În coreeană, în original.
16 În spaniolă, în original: „Iubire […]. Spune-mi! Te rog! Spune-mi că mă iubești.
17 În spaniolă, în original: „Iubire, încă te iubesc mult.”
18 În spaniolă, în original: „Te iubesc.”
19 În spaniolă, în original: „Draga mea L.”
20 În spaniolă, în original: ”Suflet. Inimă.”
21 În coreeană, în original.